Curtea Constitutionala a solutionat criticile aduse articolului 15 alin.2 din Legea nr.200/2006 privind constituirea si utilizarea Fondului de garantare pentru plata creantelor salariale, in interpretarea data de Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin decizia nr.16/2018. Exceptia de neconstitutionalitate a fost ridicata de trei instante, Tribunalul Ploiesti, Curtea de Apel Oradea si Curtea de Apel Ploiesti.

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorii acesteia considera ca Decizia nr.16/2018, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, rasfrange semnificativ domeniul de aplicare a art.15 alin.2 din Legea 200/2006, in sensul ca stabileste un interval strict de raportare si anume intre ultimele 3 luni inaintea datei deschiderii procedurii insolventei si primele 3 luni ulterioare acestei date, fiind excluse perioadele ulterioare deschiderii procedurii insolventei – perioada de observatie, reorganizare judiciara si falimentul.

Or, legiuitorul nu a stabilit nici o distinctie referitoare la etapele insolventei,  conditiile expres prevazute limitandu-se doar la a stabili un plafon maxim de plata in cuantum de 3 salarii medii brute pe economie, precum si o perioada de referinta de 3 luni calendaristice care trebuie sa fie anterioare formularii cererii de plata si care, de asemenea, trebuie sa preceada sau sa succeada datei deschiderii procedurii de insolventa.

Interpretarea data de Inalta Curte de Casatie si Justitie este discriminatorie pentru ca ii in altura de la beneficiul acestei legi pe acei salariati ai caror angajatori si-au continuat activitatea dupa deschiderea procedurii insolventei si fara ridicarea dreptului de administrare, adica care au parcurs perioada de observatie si au intrat in procedura reorganizarii, ajungand intr-un final la procedura de faliment, cererile depuse pentru plata creantelor salariale pentru acesti salariati fiind respinse intrucat perioada pentru care a fost solicitata plata a deposit primele 3 luni ulterioare deschiderii procedurii insolventei.

Analizand exceptia de necontitutionalitate Curtea retine faptul ca problema de drept ce este ridicata are in vedere interpretarea de catre ICCJ a prevederilor art.15 alin.2 al Legii nr.200/2006. Fondul de garantare pentru plata creantelor salariale a fost instituit de legea nr.200/2006 ca act normative ce transpune Directiva Consiliului nr.80/987/CEE privind apropierea legislatiilor statelor member referitoare la protectia salariatilor in cazul insolvabilitatii angajatorului. Directiva a fost abrogata, fara a se aduce atingere obligatiilor statelor membre in cee ace privesc termenele de transpunere in dreptul national.

Directiva 80/987/CEE are ca scop declarat necesitatea asigurarii unui minim de protectie lucracoilor salariati aflati in cazul insolvabilitatii angajatorului, in special pentru a garanta plata creantelor salariale, tinand seama de necesitatea unei dezvoltari economice si cosiale echilibrate in cadrul Comunitatii. Actul normativ se aplica creantelor salariatilor care izvorasc din contracte de munca sau raporturi de munca incheiate cu angajatori care sunt in stare de insolvabilitate. Fata de cadrul european fixat, legiuitorul roman a reglementat doua conditii cumulative de accesare la Fondul de garantare

  1. Pronuntarea unei hotarari judecatoresti definitive de deschidere a procedurii de insolventa si
  2. Impotriva debitorului sa fi fost dispusa masura ridicarii totale sau partiale a dreptului de administrare.

Curtea retine ca dreptul de administrate este ridicat automat/ de drept odata cu deschiderea procedurii insolventei, daca debitorul se comporta sau isi declara clar intentia de a intra in faliment, adica fie opteaza pentru procedura simplificata, fie pentru procedura generala, care implica  intrarea perioadei de observatie si reorganizare, si nu depune planul de reorganizare, sau acest plan nu este confirmat iar creditorul/administratorul judiciar solicita ridicarea dreptului de administrare.

In schimb,  dreptul de administrare nu este ridicat in cazul in care debitorul opteaza pentru reorganizare si isi declara aceasta intentie, iar in cursul perioadei de observatie indeplineste toate cerintele impuse de administartorul judiciar, iar creditorii sau administartorul judiciar nu solicita instantei ridicarea dreptului de administrare.

Avand in vedere intreg mecanismul procedurii de insolventa prevazut de legea 85/2014, precum si conditiile in care dreptul de administrare a debitorului poate supravietui momentului deschiderii procedurii insolventei, chiar pana la ultima sa etapa, a falimentului, Curtea a considerat ca modalitatea restrictiva prin care Decizia nr.16/2018 a ICCJ a interpretat art.15 din Legea 200/2006 contravine art.16 alin.1 si alin.2 din Constitutie, criticile de neconstitutionalitate fiind intemeiate.

Practic o astfel de interpretare profita exclusiv salariatilor angajatorului impotriva caruia s-a deschis procedura insolventei si i-a fost ridicat dreptul de administrare. Cu alte cuvinte sunt protejati salariatii acelui angajator care are convingerea falimentului afacerii sale si se supune in acest sens procedurilor legale, inlaturand astfel acei salariati ai angajatorilor care doresc sa isi redreseze activitatea, urmand procedura de observatie si reorganizare. Astfel, prin interpretarea adusa de ICCJ art.15 din Legea 200/2006 este practic descurajata optiunea angajatorului de a-si reorganiza activitatea.