În practica judiciară instanțele au pronunțat hotărâri contradictorii cu privire la contractele de împrumut bancar încheiate anterior intrării în vigoare a Codul Civil (înainte de 2011) în care s-a pus problema aplicării teoriei impreviziunii.

Astfel, unele instanțe au considerat că este abuzivă clauza din contractul de împrumut privind efectuarea plății ratelor în moneda în care a fost acordat creditul și în acest mod suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutat. Au admis acțiunile formulate de reclamanți, împrumutați în cadrul unor contracte de credit bancar și au obligat societățile bancare pârâte să convertească în lei contracte de credit acordate în franci elvețieni la cursul CHF/RON de la data acordării acestuia ori la o altă dată ulterioară stabilită prin contactul de credit, în timp ce alte instanțe au respins acțiunile formulate de reclamanți.

Motivările instanțelor se sprijină pe argumente privitoare la aplicarea Legii 193/2000 (privitoare la clauza abuzivă), aplicabilitatea principiului nominalismului monetar statuat de art. 1578 din Codul civil (1864) si art. 2164 din Codul civil (2009), prevederile  Regulamentului BNR nr. 4/2005, dar și principiul neretroactivității legii civile în timp.

În cele mai multe dosare, reclamanţii invocă atât clauza abuzivă, cât si teoria impreviziunii în ceea ce privește contractele de credit în CHF, iar în ceea ce privește impreviziunea, prin Decizia nr. 62/2017 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional motivează că este posibilă aplicarea mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale acestuia. Dovedirea îndeplinireii condițiilor impreviziunii trebuie făcută în concret, în fiecare caz în parte, cu scopul final de a se oferi un remediu judiciar viabil consumatorilor de credite în franci elvețieni.

În considerentele relevante ale deciziei nr. 623 din 25.10.2016, Curtea a reținut că:

– contractul de credit „presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, si unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor si care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.[…] Însă, odată constatată depăsirea riscului inerent contractului și survenirea celui supra-adăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie si trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câstigate contractului.”

–  „din coroborarea dispozițiilor art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864, rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/ forța obligatorie pe care acesta o are pentru părțile contractante, pe de parte, și buna-credință în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci și toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa [art. 970 alin. (2) din Codul civil din 1864]. Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credințe, guvernează contractul civil de la nașterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul contractului[….]. Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale si legale, în caz de neînțelegere între părți, evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivă) si a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții subiective), precum si a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât si una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instanţei judecătoresti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă si imparţialitate si care, pe această cale, dobândește un rol important în determinarea condițiilor de executare a contractului.

– controlul judecătoresc va viza în această situație „condițiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului), și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale)”

– în condițiile în care trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei si obligativitatea respectării legii, „singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are competenţa si obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia.

Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, desi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art.57 din Constituţie, nu îsi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior si pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.”

În privinţa modalităţii concrete de intervenţie a instanţei în acest cazuri, Curtea Constituţională reţine că „aceasta are posibilitatea de interveni asupra contractului în mod efectiv, fie în sensul dispunerii încetării executării sale, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, cu efecte juridice doar pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câstigate contractului. Adaptarea la noile condiții se poate efectua inclusiv printr-o conversie a ratelor de plată în moneda națională la un curs de schimb pe care instanța îl poate stabili în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei în scopul reechilibrării obligațiilor, curs valutar care poate fi cel de la data încheierii contractului, cel de la data survenirii evenimentului imprevizibil sau cel de la data efectuării conversiei”.