De curând am avut pe rolul cabinetului nostru o cauză având ca obiect partaj judiciar, în care, printre ,,bunurile partajabile” se regăsea și o ființă vie – un cățel.

Din stadiu incipient, chiar dacă răspunsul ar trebui să fie unul evident, trebuia stabilit dacă animalul de companie reprezintă unul dintre bunurile supuse partajului sau vorbim de o ființă a cărei încredințare si supaveghere  trebuie stabilită in conditii asemenatoare celor ale copiilor proveniți din căsătorie sau din adopție. Cu toate că în mod vădit nu putem omite însușirea de ,,ființă” în cazul unei vietăți, totuși pe plan național, sub aspect juridic, situația acesteia, în cazul unui partaj, nu este diferită de cea a unui scaun, a unei mașini ș.a.

Si nu doar pe plan national. Inafara a catorva hotarari izolate din Franta si Spania   jursdictiile europene nu recunosc animalului de companie un statut diferit de al oricarui alt …. bun mobil. In aceste fel, hotararea obtinuta de cabientul nostru nu este doar o premieră în România, ci si pentru jurisprudenta europeana, inafara celor doua state sus amintite (si nici acolo cu titlu unitar) nu s-au mai pronuntat solutii judiciare de asemenea factura.

Aceste argumente au fost prezentate  Judecătoriei Chișineu Criș, care a preluat în integralitate susținerile noastre, dispunând încredințarea animalului de companie reclamantei. Instanța reține că: ,,Sub aspect sentimental (…), cățelul (…)joacă un rol important în menținerea unui echilibru și a unui suport sentimental în ceea ce o privește pe reclamantă. Aceasta este persoana care se ocupă de îngrijirea acestuia, de hrana lui, de plimbările și de toată atenția cuvenită. (…) Sub aspect juridic, (…) asupra clarificării problemei împărțirii drepturilor animelor de companie, jurisprudența internațională este neuniformă, unele instanțe socotind că ea trebuie analizată în cadrul partajului ale soților, altele că se pune în discuție atribuirea custodiei asupra unei ființe vii, aflate într-o puternică relație de afecțiune cu părțile din dosar.(…) Pentru aceste motive (…) dispune încredințarea câinelui (…) reclamantei.”

                        Punctual, argumentele noastre s-au conturat sub următoarele aspecte:

            Sub aspect sentimental, este evident că se stabilește o legătură puternică între animalul de companie și stăpânul său, cel dintâi jucând un rol important în menținerea unui echilibru și a unui suport  sentimental atât celui din urmă, cât și întregii familii, în unele situații ținând locul copiilor, în altele fiind unul dintre membrii familiei. Trebuie analizat acest aspect de la caz la caz și detaliat mai apoi în cuprinsul acțiunii sau întâmpinării ce loc are animalul de companie în familia reclamantului, respectiv pârâtului sau cum se raportează acesta față de animalul de companie.

Sub aspect juridic, prin petitul care a vizat cățelul am insistat pe termenul de “custodie” sau “încredințare” față de cel de partajare bun mobil, atât din rațiuni sentimentale cât și dintr-o perspectivă juridică profund umanistă. Aceasta în conditiile în care, asupra clarificării problemei împărțirii drepturilor asupra animalului de companie jurisprudența internationala este neuniformă, unele instanțe socotind că ea trebuie analizată în cadrul partajului de bunuri mobile ale soților, altele că se pune în discutie atribuirea custodiei asupra unei ființe vii, aflată într-o puternică relație de afecțiune cu părțile din dosar.

În Europa, jurisprudențele naționale, au început, odată cu ratificarea Declarației universale a drepturilor animalelor în 1978 și mai ales după ratificarea  Convenției europene a drepturilor animalelor de companie în 2003 să statueze noțiunea de custodie (exclusivă sau alternativă) sau încredințare în favoarea foștilor parteneri a animalelor de companie dobândite sub durata căsătoriei lor.

Astfel, de exemplu, Franta a introdus in Codul Civil Francez incepand din anul 2015 notiunea de custodie a animalului de companie, jurisprudenta stabilind si criteriile pe care judecatorul trebuie sa le aiba in vedere la stabilirea custodiei : situatia financiara a partilor, legaturile de afectiune cu animalul de companie, bunastarea animalului de companie (am spune interesul superior).

In studiul “Cine pastreaza animalul de companie dupa divort”, avocatul Sarah SALDMANN, din  Baroul din Paris, conchide ca :

,,Inițial, animalul este considerat legal a fi bun mobil. Incepand cu legea din 16 februarie 2015, el este acum o „ființă vie înzestrată cu sensibilitate” (…) După o separare, indiferent dacă este vorba de o pauză de conviețuire, PACS sau căsătorie, se pune problema custodiei animalului. În general, în caz de conviețuire sau PACS, oamenii trebuie să găsească o soluție amiabilă. Apoi se recomandă să se poziționeze în funcție de bunăstarea animalului și nu de propriul interes. (…)

Judecătorul instanței de dreptul familiei trebuie să decidă problema custodiei animalului, în conformitate cu principiul dreptului la respectarea vieții de familie . Pentru a determina ce soț va acorda custodia animalului, sunt luate în considerare mai multe criterii, inclusiv:

– Bunăstarea animalului. Acest criteriu pare să fie cel care ar trebui luat în considerare cel mai mult. Prin urmare, aceasta include parametrii de mai jos (inclusiv dimensiunea locuinței și a spațiului, legăturile de atașament, capacitatea de a îngriji animalul).

– Atașamentul se leagă de animal. Persoana care solicită custodia animalului trebuie să dovedească faptul că, zilnic, poate avea grijă de el (…)

-Capacitatea de a putea avea grijă de animal. Persoana care va avea custodia animalului trebuie să aibă capacitatea de a-l îngriji. Acest lucru implică să nu lăsați animalul singur prea mult timp, să aveți disponibilitate și să știți cum să aveți grijă de el. De exemplu, s-a statuat că o soție veterinară ar avea custodia animalului, cu toate acestea, în această hotărâre au existat două animale, iar celălalt animal a fost atribuit fostului ei soț [5].

– Condiții de viață. Condițiile de viață sunt un element important în determinarea alocării custodiei animalului. (…)

– Prezența copiilor cuplului. Atunci când reședința obișnuită a copiilor este stabilită cu unul dintre părinți, este obișnuit ca judecătorul instanței de dreptul familiei să atribuie custodia animalului acestui părinte. Prin urmare, atașamentul copiilor față de animal este, de asemenea, luat în considerare

 – Custodia alternativă aplicată animalelor de companie. Conceptul de reședință comună este, în principiu, un concept inerent copiilor. Cu toate acestea, este clar că unele foste cupluri o aplică și pentru animalul lor de companie. Pe cale amiabilă, proprietarii sunt liberi să facă ceea ce doresc. Astfel, în cazul unei destrămări a unei conviețuiri, a unui PACS sau a unui divorț de comun acord, foștii concubini, partenerii PACS sau soții sunt liberi să organizeze între ei și pe cale amiabilă custodia alternativă a animalului.

Cu toate acestea, în cazul unui divorț contencios, unii judecători de familie sunt uneori de acord să decidă această problemă în timpul unui divorț.

– Costurile legate de îngrijirea animalelor de companie. În caz de separare, persoana care are custodia animalului plătește în mod natural costurile. Pe cale amiabilă, foștii membri ai cuplului pot oferi o sumă lunară plătită pentru întreținerea sa.

Notiunile de “custodie” sau “incredintare” au fost astfel preferate celor de atribuire in lot sau partajare a bunului mobil – animal de companie. Dincolo de faptul ca se foloseste notiunea de custodie/incredintare, asemeni oricaror finte vii, si nu partaj asupra unor obiecte fara suflare, intreaga reglementare este focusata spre nevoile, avantajele si bunastrea animalului de companie, nu pe interesul partilor litigante.

 

În Romania, până la cauza noastră, jurisprudența pe aceasta temă lipsea cu desăvârșire și sperăm că pentru viitor chestiunea să se echilibreze. Discutia care se pune este intre a alege calificarea acestor relatii intre partile din dosar (sotii aflati in divort) si animalul lor de companie. Adica daca intre acestia se nasc relatii personale si drepturi personale (ca cele de ingrijire/custodie) sau drepturi patrimoniale (adica drepturi de proprietate/alte dezmembraminte ale propietatii).

În primul rand, credem ca se pune problema ce fel de revendicare se poate face asupra unei fiinte vii – aceea de proprietate (in sens de bun si de proprietar de bun, de stapan si de stapan de bunuri) sau de apropriere (in sens de apartenta, afinitate a unei fiinte vii la o alta fiinta vie).

Evident ca cea de a doua este mai apropiata de sfera normala relatilor care se nasc intre iubitorii de animale si obiectul acestei iubiri/afectatiuni. Obiect care nu se poate nicidecum cataloga drept un bun mobil.

În al doilea rand, consideram ca animalele de companie nu pot fi asimilte notiunii de bunuri in sensul in care este prevazut de art. 537 Cod civil, adica de bunuri mobile, care reprezinta orice alt bun in afara bunurlor imobile. Inclusiv undele eletromagnetice.

Este evident ca fiintele vii nu pot primi o asemenea calificare primara. De altfel, fara a face o alta impartire a notiunilor de animal fata de lucruri reamintim ca disp. art. 1375-1376 Codul civil vorbeste de raspunderea pentru animale si lucruri aflate in paza persoanelor, analizandu-le in mod separat, intelegadu-se explicit din aceasta reglementare ca legitorul a facut o delimitare clara intre animale, ca fiinte vii si lucruri, ca obiecte neinsufletite.

In acest sens, consideram ca daca animalele erau considerate de legiuitor ca fiind bunuri mobile, acestea puteau fi analizate impreuna, dar raspunderea delictuala este diferita si reglementata diferit pentru animale fata de raspunderea pentru lucruri prin prisma naturii diferite (animalele au vointa proprie, se misca, putem sa le scapam din paza spre deosebire de lucruri care de principiu cauzeaza prejudicii altora prin intretinerea sau folosinta defectuoasa, pe cand animalul prin simpla sa vointa).

Paza juridica de care vorbeste Codul civil trebuie in acest context citita ca dreptul si obligatia de intretinere  pe care o are stapanul unui animal de companie fata de fiinta aflata in custodia sa si de care este atasat.

În al treilea rand, dincolo de aceasta diferentiere primara intre cele doua notiuni de gen (obiecte vs fiinte vii) exista si o diferentiere de specie, in cadrul notiunii generice de animal – animale de interes economic vs. animale de companie.

Daca in privinta primelor, pot fi exploatate in interes economic sau chiar sacrificate (ex: vaci, oi, porci) astfel ca tranzactionarea acestora poate fi privita intr-o cheie comerciala, apropiindu-le de notiunea de marfa, element din cadrul notiunii de bun – în privinta animalelor de companie notiunea de marfa, asimilata aceleia de bun este exclusa.

În acest sens exista o diferentiere clara in plan legislativ intre animalele de interes economic si animalele de companie. Astfel, prin Norma Metodologica de aplicare a Legii 205/2004, se face o distinctie clara intre modul de protectie al animalelor de interes economic (completata pentru fiecare specie in parte de norme juridice speciale) si modul de protejare al animalelor de companie.

Astfel in cazul celor din urma este mentionata reglementarea speciala reprezentata de Legea 60/2004, iar prin Norma metodologica de aplicare a acestei legi se acorda o importanta sporita cainelui ca animal de companie fata de alte animale de companie, raportat la modalitatile diferite de intretinere a acestuia, mai ales in functie de rasa, pedigree, talie, ș.a.

De asemenea, in ceea ce priveste sporul de valoare al celor doua categorii de animale : in cazul animalelor de interes economic, insasi cresterea acestora este pentru indeplinirea scopului lor, pe cand in ceea ce priveste animalele de companie costurile cele mai ridicate le reprezinta achizitionarea acestora, iar apoi cresterea acestora, dar in masura in care s-ar dori revanzarea acestora, este putin probabil sa se finalizeze sau sa fie la aceleasi costuri ca cele de achizitie.

Aceasta intrucat aceste animale sunt crescute de persoane fata de care se ataseaza si primesc atasament, iar o relocare la o alta persoana este dificila, iar uneori imposibila. Este o chestiune normala si de notorietate ca animalele de companie se achizitioneaza din momentul in care sunt pui pentru a fi crescute in limitele fiecarei familii.

Singura diferenta parvine doar in randul animalelor strazii, care ajung uneori adoptate de iubitorii de animale, indiferent de varsta, rasa ș.a., animale care la randul lor beneficiaza de alte modalitati de protectie speciala.

De altfel notiunea de animal de companie are si o reglemenatre distincta, specifica atat in cadrul reglementarii europene cat si in cadrul reglementarii nationale. Astfel, Conventia europeana pentru protectia animalelor de companie, 2003, ratificata de Romania pin Legea 60/2004 statuează ca  :

,, Articolul 1 ((1) In termenii prezentei conventii intelegem prin animal de companie orice animal detinut sau destinat a fi detinut de catre om, in special pe langa casa, pentru agrement sau companie.

Articolul 4 – (1) Orice persoana care detine un animal de companie sau care are grija de un animal de companie trebuie sa fie responsabil de sanatatea si bunastarea acestuia. (2) Orice persoana care detine un animal de companie sau care se ocupa de acesta trebuie sa-i asigure toate conditiile, ingrijirile si atentia, tinand cont de nevoile etologice, in functie de specie si rasa.”

În al patrulea rand, este extrem de important a observa ca notiunea de adoptie este reglementata de Codul civil la sectiunea ,,Despre familie” – ceea ce ne duce cu gandul ca notiunea de adoptie este specifica relatiilor personale, care chiar daca nu au specificul celor de rudenie sau de familie, fac trimietere la notiunile de intimitate, de apropriere, afectiune.

În afara oamenilor, singurele entitati care se pot adopta sunt fiintele vii, respectiv animalele de companie. Este singura reglementate in care intalnim notiunea de adoptie, ceea ce ne arata ca intre oameni si animalele de companie exista si drepturi personale – relatii personale si nu doar drepturi patrimoniale – relatii de proprietate.

Preluând aceste argumente, Judecătoria Chișineu Criș a dispus încredințarea animalului de companiei clientei noastre, în sensul în care a admis că într-adevăr este vorba de o ființă vie și nu de atribuire a acestuia în proprietatea unuia sau altuia dintre soți, asemenea unui bun mobil. De altfel, apreciem că este corectă această interpretare, în măsura în care nu s-ar putea stabilii oricum cărui stăpân ce cotă i-ar reveni dintr-un cățel și care este modalitatea de partajare, decât, eventual, prin atribuirea acestuia unuia, în schimbul unei sulte.

Or, este evident că raportarea la animalul de companie asemenea unui membru de familie nu ar putea stinge sentimentul de afecțiune prin stabilirea unei sulte în favoarea stăpânului ,,nerezident”. 

Echipa care a lucrat la acest caz este formata din avocat Claudia Romocea si avocat Cristian Rusu.