Am auzit in repetate randuri in mijloacele media – fie ele emisiuni de specialitate TV, radio, etc., în mediul on-line – că în cazul în care, cei care au contract credite în franci elvețieni ar reuși să oblige printr-o reglementare legala băncile să perceapă o rată precum cea de la data contractării creditului acest fapt ar duce la falimentul sistemului bancar, la o criză pe piața bancară.

Nimic mai fals!

Conform unor date recente, făcute publice de Ministrul Finanțelor, împrumuturile în franci elveţieni, care au dus la cele mai multe divergențe între bănci şi clienţii lor, s-au redus de la un total de 12 miliarde lei la finele lui 2008 până la 5,4 miliarde lei la sfârşitul anului trecut, iar numărul debitorilor persoane fizice a coborât la 38.519 în decembrie anul trecut de la 110.638 de persoane în 2008, conform datelor Băncii Naţionale (BNR). Numărul este infim; 38.519 de contracte de credit în franci elvețieni pe care cetățenii români le au contractate cu băncile nu ar genera nicio pierdere, sau ar genera o pierdere nesemnificativă, privită la nivel național, pentru toate băncile din țară.

Practic, nu mai există risc sistemic din partea creditelor în franci elveţieni, care reprezintă aproximativ 2% din soldul total al împrumuturilor bancare către persoane fizice. Multe dintre aceste credite au fost restructurate sau refinanţate în lei, dar băncile au şi vândut o bună parte către companiile specializate de recuperare creanţe.

Mai mult, raportul „Capitalul bancar în România“ realizat de Florin Georgescu, prim-viceguvernator al Băncii Naționale a României, arată că majoritatea creditelor asa-zis neperformante a fost generată, ca valoare, de către persoane juridice, nu persoane fizice, chiar dacă acestea din urmă au fost mai vizibile în spaţiul public. Deci, nu persoanele fizice – consumatorii care au un credite în franci elvețieni ar fi cei care ar putea crea o probleme băncilor, ci firmele care au contractat credite mult mai mari și care ar putea avea un impact dacă li s-ar permite achitarea unor rate mai mici.

Ca un alt reper statistic, la nivelul anului 2008, dintr-un total de 900 de milioane euro credite restante, doar 300 de milioane euro se aflau în sarcina populaţiei, iar 600 de milioane de euro în cea a companiilor – deci dublu față de oamenii de rând. În 2012, anul de vârf al restanţelor, companiile erau responsabile pentru împrumuturi cu probleme în valoare de 4,8 miliarde euro, iar populaţia pentru 1,5 miliarde euro (de trei ori mai putin!), pentru ca în 2016 valoarea să scadă până la 2,3 miliarde euro la companii şi la 600 de milioane de euro, la populaţie.

Datele statistice vorbesc de la sine, fiind un argument in favoarea celor care, ca simpli cetățeni (a se citi consumatori) cu credite în franci elvețieni pretind stabilizarea cursului CHF la o valoare corecta, zisa (habar nu am de ce – poate dintr-o o macabra ironie) „istorica”.

 

Si aceasta fara a incurca pe nimeni – nici macar, sau mai ales, sistemul bancar.