Impreviziunea, situație invocată tot mai des în cadrul contractelor de credit, naște o mulțime de întrebări practice și de aplicare care pun în dificultate instanțele naționale. În încercarea de armonizare a practicii, recent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Dosarul nr. 2148/1/2019) a fost sesizată cu o întrebare care privește 2 probleme:
  1. existența sau inexistența obligației instanței, la analizarea impreviziunii, de a avea în vedere şi alte aspecte în afara fluctuaţiei cursului valutar, precum veniturile debitorului, bunurile acestuia;
  2. momentul la care se raportează această analiză – data notificării, data formulării contestaţiei, data formulării acţiunii sau data soluţionării definitive a cauzei.

Sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, pe baza considerentelor pe care le vom reitera mai jos.

Abordarea primei probleme

De referință pentru acest subiect și pentru răspunsul oferit este Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415/2018.

Astfel, până la publicarea în Monitorul Oficial a acestei decizii, practica secţiei ÎCCJ  (în acest sens: Decizia nr. 1118/2018 din 16.10.2018 pronunţată în dosarul nr. 15752/211/2017, Decizia nr. 957/A/2018 din 11.09.2018 pronunţată în dosarul nr. 3553/270/2016, Decizia nr. 808/2018 din 19.06.2018 pronunţată în dosarul nr. 1606/199/2016) era unanimă în sensul că, la analiza impreviziunii, erau importante de analizat și alte aspecte, precum veniturile debitorului, bunurile pe care le deţine acesta, nu doar existența fluctuaţiilor cursului valutar.

Ulterior publicării, s-a conturat opinia contrară, în sensul inexistenței obligației instanței de a avea în vedere analizarea veniturilor debitorului (Decizia nr. 373/A/2019 din 14.05.2019 pronunţată în dosarul nr. 10808/180/2018).

În cadrul Deciziei nr. 415/2018, Curtea Constituțională a reținut următoarele:

˝32.[…] impreviziunea vizează numai o ruină contractuală, care afectează utilitatea socială a contractului de credit, și nicidecum o ruină personală a debitorului. Astfel, în evaluarea impreviziunii se vor analiza, exclusiv, prestațiile părților din contractul de credit de natură să determine ruina contractuală a debitorului, și nu se vor avea în vedere aspectele financiare/materiale care nu se află în legătură cu contractul de credit. În caz contrar ar fi alterată noțiunea de impreviziune contractuală, care ar glisa, în cazul dat, de la evaluarea dezechilibrului dintre prestațiile părților la analiza caracterului suficient sau insuficient al veniturilor debitorului.

  1. Instanța judecătorească învestită […] nu va analiza dacă patrimoniul debitorului se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente, ci își va limita analiza la dinamica obligațiilor reciproce întemeiate pe contractul de credit și, în măsura în care va ajunge la concluzia că această dinamică este de natură să conducă la ruina contractuală a debitorului, prin materializarea riscului supraadăugat, va putea constata că, referitor la contractul de credit astfel analizat, a intervenit impreviziunea. Așadar, instanța judecătorească, în evaluarea impreviziunii, nu poate împrumuta elemente/criterii specifice procedurii insolvenței persoanei fizice.
  2. […] Curtea reține că, în deciziile sale cu privire la Legea nr. 77/2016, a trebuit ea însăși să delimiteze impreviziunea de situația patrimonială actuală a debitorului […], tocmai pentru că în mod greșit instanțele judecătorești analizau și administrau un probatoriu pentru a determina situația materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că, în acest mod, se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit.

 Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilitățile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conținutul clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct acestor clauze și, în consecință, generează în mod automat dezechilibrul contractual. […] ”

Pe baza acestor considerente, Curtea Constituțională a arătat, în mod explicit, că nu pot constitui criterii care atrag impreviziunea aspectele ținând de veniturile, averea debitorului, ci trebuie analizate numai împrejurările care se înscriu în contextul executării contractului de credit, mai precis în raport strict cu prestațiile părților generate de contract.

A doua problemă – cu privire la această întrebare, opinia exprimată în unanimitate de judecători este că momentul la care trebuie făcută analiza este data notificării şi perioada anterioară acesteia (perioada apariţiei evenimentului imprevizibil), în niciun caz momente ulterioare notificării.

Răspunsul acesta rezultă din luarea în considerare a două aspecte:

– caracterul esențial al formulării notificării care rezultă din art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016: consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanție pentru executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, debitorul este obligat, din punct de vedere procedural, să parcurgă mai întâi etapa notificării și de-abia după aceea să solicite concursul instanțelor judecătorești pentru constatarea stingerii datoriei.

– obligativitatea analizării condiției referitoare la impreviziune, indiferent dacă îndeplinirea acesteia a fost sau nu contestată.

În concluzie, ÎCCJ  în cadrul Deciziei nr.56/11 noiembrie 2019, a consolidat jurisprudența anterioară, în sensul că situația economico-financiară a debitorului nu poate constitui criteriu care atrage impreviziunea, iar verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, inclusiv a celei referitoare la impreviziune trebuie să aibă ca reper temporal data notificării.